António Lobo Antunes

ANTÓNIO LOBO ANTUNES (n. 1942, Lisabona) este cel mai mare scriitor în viață al Portugaliei, unul dintre cei mai cunoscuți romancieri de talie mondială, cu o operă de peste 30 de romane și schițe, tradusă în serii aproape complete în numeroase limbi, parțial și în limba română. Numele lui figurează de mai bine de un deceniu printre propunerile plauzibile la Premiul Nobel, după ce a obținut deja numeroase mari distincții naționale și internaționale, între altele și premiul Camoes în 2007. S-a născut la Benfica, acum cartier din nordul Lisabonei, provine dintr-o familie burgheză care a dat Portugaliei câteva generații de medici celebri, a făcut el însuși studii de medicină și s-a specializat în psihiatrie. Ca medic militar psihiatru a fost înrolat timp de doi ani în războiul din Angola (1971 – 1973), iar după revenirea în patrie și-a exercitat meseria la celebrul spital Miguel Bambarda din Lisabona, până în 1985, după care s-a consacrat definitiv scrisului. Experiența războiului, cu traumatismele lui individuale și naționale, a constituit tematica primei sale trilogii romanești, care l-a impus repede pe plan național și internațional, prin romanele Memorie de elefant, La Dracul în praznic (varianta românească: Sărutul lui Iuda) și Cunoașterea infernului. I-a urmat o tetralogie prin care Lobo Antunes a întreprins o adevărată lectură critică și paradoxală, neconvențională și deseori demistificatoare a trecutului Portugaliei, fie situându-se în epoca descoperirilor geografice și a expansiunii Portugaliei (în romanul Întoarcerea caravelelor), fie punând sub lupă trecutul recent, în memorabilul roman despre Revoluția Garoafelor din 1974, Fado Alexandrino. Fundalul istoric este prezent în toate marile sale tablouri de compoziție, inclusiv perioada dictaturii salazariste și ezitările unei societăți care descoperă democrația. I se adaugă totdeauna o analiză necruțătoare a societății portugheze, inclusiv cu ipocriziile și lașitățile bisericii. Unele dintre cărțile abordează în profunzime universul psihiatric sau labirintul suferinței umane, altele explorează universul copilăriei, cu deziluziile omului matur care observă lucid mecanismele psihice și comportamentale ale semenilor săi. În ultimii ani, scriitorul a alternat apariția unor ample romane cu o serie de „cronici” (deja cinci volume publicate), care sunt schițe sau mici nuvele ce surprind universul său domestic, de multe ori cu referințe la trecut, la copilărie, sau scene din viața cotidiană portugheză, observate cu tandrețe, dar și cu severitate. Performanțele stilistice ale lui Lobo Antunes sunt excepționale, construcțiile sale romanești, extrem de complexe prin polifonia, multitudinea de voci și de situații suprapuse solicită participarea activă a cititorului. În personalitatea inconfundabilă a frazei sale se amestecă tandrețea cu lirismul, umorul cu scene sarcastice, tonul colocvial, dar și narativitatea amplă, totul dominat de o mare rigoare și forță de exprimare ce alcătuiesc deja subiectul unei bogate exegeze dedicate autorului: câteva cărți și zeci de teze de doctorat. Numeroase universități de prestigiu i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa, cel mai recent fiind cel decernat de Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, în octombrie 2014. În 2003 a fost cel de-al doilea laureat al Premiului Internațional „Ovidius”, precedându-i pe Mario Vargas Llosa și pe Orhan Pamuk în această distincție.